Ursul păcălit de Panda

Fetelor, scoateți un pix și o foaie de hârtie! Extemporal! Scrieți! V-ați îndrăgostit lulea de un tânăr, imaginați-vă cea mai profundă situație, în care vă pierdeți complet mințile și deveniți irationale, ceea ce vă face capabile de ORICE. Însă subit dânsul reevaluează puțin lucrurile și vă comunică retragerea ireversibilă din frumoasa relație. Ce ați fi în stare să faceți ca să-l subjugați din nou?

Dacă veniți cu banalități gen: îi fac o declarație de dragoste…pe stadion, îi scriu o poezie siropoasă, mă duc la Din Dragoste, complotez cu soacra să-l atenționeze că-s fix ea în miniatură, îmi reînnoiesc recuzita de negligees cu scopul de a deveni mai atrăgătoare, plusez cu un tuning exterior pentru a-mi spori senzualitatea, intru într-un cantonament de bucurii nocturne cu niște profesioniste dacă simt că parcă acolo scârțâie treaba, veți primi pentru oricare din aceste răspunsuri: “Nota 4. Treci în bancă!”.

Pentru că premiul întâi cu coroniță l-ar primi, de departe, o concurentă în fața căreia n-ați avea nicio șansă, ea luând ad litteram ce a zis un băiat: “În dragoste și în război e permis orice”.

Astfel că atunci când bunătate de familie blănoasă de Urside alcătuită exotic din “Polar Bear” – El și “Panda Bear” – Ea se destramă, părăsita nu se poate conforma cu eșecul și încearcă să-i găsească o explicație. Singura la care o duce capul e aceea că ursulețul ei polar a devenit amnezic. Conform unor studii recente, în astfel de situații trebuie să-i reamintești zilnic uitucului frumusețe de poveste, pentru ca el să-și recapete progresiv amintirile. În principiu cele cu ea ne-ar interesa.

Zis și făcut, se compune o scrisorică de iubire nemărginită sub forma unui jurnal de relație, ce se va constitui în final într-un PDF de…10 pagini!

panda-3

10 pagini în care este rememorată, cu lux de amănunte, îndelungata relație de 3 luni! Unele detalii menționate par să fie indispensabile în a-l face pe vărul lui Fram să revină la sentimente mai bune și sunt utilizate din abundență: localizarea cât mai precisă în timp și spațiu a providențialei întâlniri dintre cei doi: anul, ziua, ora, direcția vântului ce bătea dinspre miazănoapte, cotele apelor Dunării din ziua respectivă – soasan santimetr, mișcarea lui Mercur retrograd ce intră în semnul Săgetătorului. În fine, să reiasă că e recentă treaba și să nu fie cumva confundată cu debutul vreunei alte relații de succes.

Fiecare detaliu a fost de o importanță covârșitoare. De neuitat fiecare bar în care s-a mers, cu numele acestuia și data, cât s-a așteptat pentru fiecare meniu în parte, în minute și secunde, cît a costat băutura în euro și cenții de după virgulă, câte cupe de înghețată și-a luat dânsul, din câte ouă îi pregătea omleta, în ce a fost îmbrăcat la fiecare întrevedere, dacă și câți nasturi avea descheiați la cămașă, de câte ori a bipăit WhatsApp-ul, din care bar s-a plecat fără chiloți și din care cu vărsături incoercibile, descrierea primului pupat pasional și urmarea lui firească. De fapt s-a disecat evoluția fiecărui pupat de la debut și până la punctul culminant. Aproape că a schițat un grafic pe zile al acestor puncte mai cu seama ca uneori s-a lasat cu puncte puncte. Dacă n-o fi doar gura de ea, uneori au fost mai multe puncte decât are o gărgăriță pe spinare! Și abia atunci încep să se lege lucrurile, oare de ce se căznește ea atât să-l readucă pe blănos în bârlog.

“Directions:

If you carefully read this story several times a week, you should return back to normal within a period of maximum one month. Don’t forget rectifying is for the wise people.”

Și în final, dintre toate finalizările descrise în răvaș, doar una lipsește cu desăvârșire. Cea mai importantă. Pentru că ruda lui Fram a ieșit din hibernare și numai de citit n-avea el vreme. Așa că a plecat să vâneze niște Koala în scop de diversitate. Noroc că are prietene de nădejde, să luăm un exemplu la întâmplare, eu, care să-i facă un mic sumar al corespondenței. Mă tem că nici eu n-am fost suficient de convingătoare. Nu de alta dar și așa Panda sunt pe cale de dispariție. Nu e cazul să ne ocupăm acum de hibridizări aiurea.

panda-polar

Smerenia virtuală

Bag de seamă că Sfânta Cuvioasă Parascheva e pentru Iași un fel de Electric Castle pentru Cluj. Vine lume din toate colțurile țării? Vine. Stă lumea în corturi? Stă. Se plătește intrare? Se plătește, numai că doar într-un loc e fiscalizată. Are evenimentul pagină de Facebook? Eeee! Precis vă pregăteați să ziceți că nu. Are bineînțeles. Are chiar două pagini, sugestiv intitulate “Sfânta Cuvioasă Parascheva”. La poza de profil însă, Cuvioasele nu seamănă între ele, ceea ce mă face să pun totuși la îndoială autenticitatea lor. Ca să nu mai vorbim că mă așteptam să găsesc de fapt “Sfânta Cuvioasă Parascheva Official”, cu doi f. Abia asta ar fi fost marcă înregistrată.

Ce nu are însă, e canal de YouTube. De fapt nu avea, pentru că la această ediție a fost desemnată o pelerină (cum ar veni, femininul de la pelerin), să facă transmisiuni în direct de la fața locului. Numai că fiind luată prin surprindere, credincioasa a filmat și ea cu ce avea la îndemână, respectiv cu un laptop Lenovo. O bănuiesc că i l-a subtilizat nepotului care dădea un Counter Strike pe tastatură. Și cu laptopul în brațe, practic întors cu ecranul către public, a filmat ea cât timp a stat la coadă, inclusiv în timp ce-i lua Pro Tv interviu. Cameramanul o filma pe ea și viceversa.

12107162_928763977208636_4199626571677985079_n

Și odată ajunsă la raclă, trebuia evident imortalizat momentul plin de smerenie. Gadgetul din dotare nu-i permitea să-și facă un selfie din motive de manevrabilitate, așa că la o simplă privire împrejur, de departe cea mai competentă persoană s-a dovedit a fi însuși preotul aflat în timpul serviciului: “Părinte, apasă pe buton”. Imaginile alăturate stau mărturie în acest sens.

12107779_928764007208633_6363130357688907678_n

E derutant însă cum de moaștele astea care sunt mereu în Catedrala din Iași, deci nu e ca și cum sunt aduse de peste mări și țări, stârnesc atâta interes doar acum în octombrie? M-a lămurit mami care e altă pelerină de profesie. Se pare că sfinții nu pot face minuni decât de ziua lor. Altfel sunt practic civili. A fost făcută o împărțeală ca să nu existe conflict de interese între sfinți și fiecare a primit câte o zi în care să facă diverse comisioane. Se vede treaba ca Fecioara avea pile la Direcție. Cam câte Sfinte Mării sunt într-un an? Altfel spus și sus e același trafic de influență ca și jos. Deci să nu ne grăbim să urcăm! Doamne ajuta!

Nota bene: dacă doriți să aprofundați subiectul http://m.stirileprotv.ro/lbin/mobile/index.php…

12032188_1012466125440375_8161187746387885917_n

Herpes în ofertă la Țepanero

Un criteriu care ar putea să te plaseze neîndoielnic în cercul nemărginit al snobilor este acela de a-ți cumpăra telefon în rate. Un loc fruntaș îl ocupi însă, dacă după achiziție dai bipuri că n-ai bani de abonament. Noroc ca eu n-am fost chiar premiantă în acest sens. Așa că atunci când brusc ecranul telefonului a devenit de un negru imperturbabil, am levitat puțin la gândul că e încă în garanție și poate dă norocul peste mine și-mi va fi substituit cu unul nou.

Zis și făcut, cu garanția în dinți mă prezint la ghișeu cu obiectul.

– Bună ziua! Cred ca s-a ars ecranul că nu se mai aprinde. Tipic, ca o mămică informată, deja îi sugerez depanatorului și diagnosticul. Aștept doar confirmarea.

Apasă tânărul pe o combinație de taste și ca prin minune ecranul se luminează. Ridică apoi capul de pe display și îmi aruncă privirea ACEEA. Privirea aia pe care o știam prea bine pentru că o utilizez aproape zilnic, când aud că un sugar are mucișori pentru că n-a fost aspirat bine la naștere. Cum ar veni, chiar și la un an de când a ieșit din uter, încă mai pierde lichid amniotic pe nas.

13502117_1085607981524234_394348370656567856_n

– Cred că s-a blocat pentru că nu mai are memorie. Știți, îmi explică el aproape pedagogic, telefoanele au și ele un sistem de operare. Ca să ruleze le trebuie și lor loc să se miște. De exemplu, pentru acesta, ar fi necesari vreo 2 giga. Ia să văd eu, dumneavoastră câți aveți liberi?………300 de mega??? Păi cum vreți domnișoară să se mai aprindă cu 300 de mega?

Cât pe ce să-i mărturisesc că 300 aveam după ce zilele trecute făcusem puțina curățenie în el, întrucât nu-mi mai intrau nici mesajele în Whatsapp de plin ce era. Aveam permanent pe ecran “message pending”. Dar m-am abținut.

– Aveți însă ecranul desprins în acest colț. Vedeți? Și îl mișcă apăsând pe el. Bineînțeles că nu văzusem până atunci. Dacă nu-l lipiți se va desprinde de tot.

Nu eram pregătită să fiu deposedată așa brusc de telefonul meu. Aveam nevoie de o perioadă de tranziție ca să mă obișnuiesc cu ideea dispariției subite din spațiul social. Am scos de la naftalină vechiul terminal vintage și cu aceeași strângere de inimă cu care aș fi revenit la telefonul fix cu disc, l-am abandonat în service. L-am privit lung, cu nostalgia cu care mămicile își lasă copilașii la grădiniță în prima zi a grupei mici.

-Să știți că o să dureze maximum 15 zile.

– Ooooo, super! Înseamnă că o să-l trimiteți direct în State la sediul central Apple, ca să-l repare înșiși discipolii lui Steve Jobs.

Și de aici s-a dezlănțuit epopeea greu de intuit în fazele incipiente. A durat așa cum preconizase tânărul, aproape 3 săptămâni, de unde se vede treaba că ăsta era obiceiul. În tot timpul ăsta am făcut practic potecă până în service, deplasându-mă acolo chiar și de două ori pe zi cu diverse probleme. De vreo două ori ca să returnez produsul ce se întorcea mai avariat decât îl lăsasem, ulterior că să înapoiez pe rând căști, cablu de date și ștecher. Aș fi câștigat ceva timp dacă accesoriile nu se aflau în mașină, și mașina la rândul ei, în service!

Adevărul e că am avut relații în care nu m-am văzut atât de des cu iubiții mei, precum m-am întâlnit cu băiatul depanator.

Soluționarea însă nu s-a datorat numai potecii, ci a fost asezonată cu câteva reclamații scrise și telefonice și în principiu cu foarte mult circ. Aici și-au făcut simțită prezența nenumăratele ore de gardă din care am notat că isteria, scandalul, înjurăturile și presiunea te duc pe culmi nebănuite ale succesului. Una dintre scene, petrecută chiar pe aeroportul din Cluj, stă mărturie a acestor deprinderi. După o conversație telefonică de vreo jumătate de oră cu o tânără domniță operatoare, am constatat că băieții ce spălau podeaua din aeroport lăsaseră neatinsă porțiunea din jurul meu, fără să-și permită să mă deranjeze. Pesemne că n-a mai auzit Ardealul atâția decibeli nici pe Cluj Arena.

Și ca urmare a atâtor demersuri, ai zice că a fost soluționat cazul cu maxim succes, dacă în urma stresului interminabil la care m-au supus nu mi-ar fi scăzut imunitatea, astfel că în plin congres pediatric clujan eu eram mândră posesoare de herpes. O buză ce-mi atârna languros era fix ce-mi lipsea la cine festive și oportunități de socializare cu oameni noi.

Las imaginea asta aici că mi se pare extrem de sugestivă, deși eu, fericita deținătoare a unui telefon nou, am fost excepția sistemului. Mi-a confirmat chiar și tânărul : “Domnișoară ați avut mare noroc. Probabil ați făcut scandal!”.

14469512_1165802113504820_7438777767548280781_n

 

Cu dragoste, de pe veceu

Dragă Matei,

Poți afla încă din primele rânduri că ești norocosul destinatar al unui răvaș de dragoste nedisimulată. Am însă o vagă bănuială că acesta s-a rătăcit puțin și prin urmare, plină de mărinimie, doresc să-ți facilitez accesul la el.

IMG_9523 (1)

Expeditoarea se numește Irina și, conform spuselor ei, nutrește pentru tine sentimente de iubire dezinhibantă, astfel încât simte nevoia să le proiecteze în locuri publice. Să luăm un exemplu la întâmplare, toaleta unui restaurant. Pentru vizibilitate maximă, a ales nefericit toaleta doamnelor, ceea ce ne duce cu gândul că ea de fapt nu-și dorea neapărat ca mesajul să ajungă la tine. Ea-și transpune trăirile intense întocmai ca într-un jurnal, în intimitatea aproape eminesciană a closetului, atunci când acestea nu mai pot fi ținute în frâu.

Formularea “LAS ASTA AICI” devine expresie a certitudinii trăirilor și a convingerii eternității iubirii ei pentru tine, întrucât expunerea publică a mesajului e echivalentă cu dăltuirea vorbelor în piatră.

Se vede treaba că acțiunea nu a fost una premeditată, întrucât textul e amplasat la nivelul wc-ului, de unde deducem că statul pe vine dezlănțuie inspirația. Unealta de scris a fost probabil un creion contur de buze, din nou sugestie a spontaneității momentului.

Ulterior îți mărturisește dragostea folosind clasicul “TE IUBESC”, însă își dă seama numaidecât că simpla afirmație e suprauzitată. Ca atare accentuează declarația, dând sentimentelor caracter de unicitate: “CUM N-AM IUBIT PE NIMENI”.

Mai mult decât atât, demersul ăsta de a-ți consacra simțămintele ei se dovedește a fi insuficient, asfel că ea face gestul suprem și ți se dăruiește în totalitate. Reiterația posesivității tale asupra ei: “IRINA TA”/ “A TA IRINA”, devine simbol al absolutului.

Răvașul capătă pe final o nota ludică, mărturia fiind pecetluită de simbolul non-anatomic al inimii.

Prin urmare, dragă Matei, având în vedere că vorbele au fost trimise spre eternitate în mare zi de 8 Martie, eu zic să faci toate demersurile să vă regăsiți. Dacă în celebra zi în care e sărbătorită femeia pe mapamond, ea se furișează într-un closet ca să-ți destăinuiască amorul ei, autenticitatea cuplului nu mai poate fi negată. Ca să nu mai vorbim că stăpânirea tainelor ortografiei și semanticii ce reies satisfăcător din text, e o calitate deloc de neglijat în ziua de azi. Știi ce zic?

 

 

 

 

Baywatch versus Suits

Să mă bălăcesc într-o piscină, după ce până mai ieri pluteam în Mediterana, e ca și cum aș trece de la fromage bleu la telemea de oaie sibiană. Dar nu pot recunoaște fățiș retrogradarea așa că pretind că doresc de fapt puțină diversitate, că de fapt mi s-a deteriorat flora digestivă de la atâta mucegai nobil.

Așa că încropesc rapid un grup restrâns de 3 sirene, iar piscina o aleg pe singurul criteriu de a fi încăpătoare, să găsesc loc precis, nu să pierd vremea orbecăind prin alte locații exclusiviste rezervate, care să-mi limiteze drastic timpul prețios de perpelit la soare. De ce să mint, a mai contat și faptul că la prezentarea precedentă mi-a stat alături Pepe dimpreună cu formația sa, ori la așa endorsement nu era cazul să fac nazuri.

Una dintre pisciniste întârzie. Firesc, cea care stătea cel mai aproape, respectiv peste gard. Aflu la fața locului că demersul de a-i cumpăra bilet dinainte e unul complicat, prin urmare renunț.

După ce campăm, constat că uitasem de data trecută că patronul a investit el niște valută în a construi podețe și foișoare la înălțime, peste piscină, însă la finalul lucrării s-a asigurat că amortizează fiecare cent în cel mai scurt timp posibil. Așa că a tapetat efectiv tot spațiul din jurul piscinei cu șezlonguri și îl bănuiesc că e în curs de a inventa un sistem de șezlonguri suprapuse. Prin urmare, te așezi pe șezlog prin târâre ca șopârla de la un capăt spre celălalt, partea laterală a acestuia fiind fizic lipită de următorul. Din 5 în 5 șezlonguri e câte o măsuță minusculă pe care trebuie să-și puna toți cei dimprejur băutura. Astfel că dacă tragi paiul scurt și ești pe șezlongul nr. 3, nasol. După ce ți se usucă gura, te târăști frumos de pe prosop și te duci la măsuța de peste 3 șezlonguri să te răcorești. Sau dacă te cunoști cu vecinii îi rogi să-ți dea și ție paharul din mână în mână, înainte și-napoi. Deplasarea de la șezlong se face pe baza unor semne de circulație, culoarele fiind cu sens unic, prevăzute cu o lățime pentru deplasarea unei singure persoane, în caz contrar depășirea se face prin contact nepermis de intim.

Comand o Cuba Libre, pe care după tărie îi suspectez că au făcut-o cu esență de rom Dr. Oetker și alături de care primesc o fițuică previzibil nefiscalizată. Și când dau să plătesc, constat că subconștientul meu lucrase pentru mine și eu chiar plătisem două bilete.

Mă duc să recuperez fata de la poartă, cu biletul fluturând la pălărie, iar acolo se dezlănțuiește circul. Taxatoarea mă admonestează că trebuia să anunț că iau bilet pentru o alta persoană, pentru că în acest caz biletul se rupe și o jumătate rămâne la ea, cealaltă la mine. E probabil singurul loc din lume unde biletul celui care intră rămâne intact și se rupe al celui care nu e de față. Pretind că n-am înțeles protocolul achiziției, dar n-am cu cine. Doamna își spune poezia. Îmi atrage atenția că trebuie luat alt bilet. Eu mă dezlănțui să-mi apăr cauza. Intervine și paznicul, bineînțeles să-i ia apărarea doamnei. În spatele nostru se formase între timp ditamai coada.

Și brusc circul devine deja vu. Constat că eu creasem în fața ghișeului o scenă fix ca-n sala de triaj de la spital. Al meu a făcut 39 de grade acasă. Eu intru prima. Ba al meu că a convulsionat când a fost mic. Doamnă, eu stau de doua ore cu ăsta mic cu fimoza. Mai băgați mulți în fața noastră?

Tot la spital am deprins conceptul de reclamație. Într-una din ele, o mamă reclamase că portarul juca pe telefon Candy Crush și pesemne nu era în poziție de drepți precum soldații din garda reginei. Deduc astfel că poți reclama orice, așa că îi propun doamnei să aplanăm conflictul în sensul că mai plătesc un bilet, însă doresc să vorbesc cu managerul ca să-i prezint speța.

Acordul ei mă ia total pe nepregătite așa că în mintea mea, până sosește domnul, încropesc rapid un discurs. Storc la maximum inteligența mea emoțională și pentru că azi sunt prietenoasă, vă vând niște ponturi. Într-o altercație verbală, ca să ai sorți de izbândă, niciodata dar nici măcar o dată, nu dai vina pe celălalt. Ba dimpotrivă, îți asumi totul, îi dai impresia celuilalt că el e victima, îl ridici puțin în slăvi și sub ochii tăi îl vezi cum se înmoaie ca o moluscă.

– Domnule manager, a fost o neîntelegere (nu dai vina pe celălalt!). E adevărat că a fost greșeala mea că nu am anunțat că voi achita două bilete (îți asumi toată vina!). Însă eu vin des la dumneavoastră pentru că e piscina mea preferată și știu că e printre cele mai frecventate din București. Îmi era teamă că prietena mea nu va mai găsi bilet (ăsta e periajul interlocutorului).

Se mai adaugă după gust un zâmbet, fie el și cu brackeți, plus o fâlfâire suavă de gene și domnul cu cămașa scrobită și pantaloni la dungă ne permite să ne întoarcem la locurile noastre.

Și cum levitam eu de satisfacție spre șezlong, crezându-mă guru discursurilor, bag de seamă că vestimentația mea contrasta puțin cu cea clasică a managerului. Reevaluez puțin ultimele minute și mă năpădesc deja dubiile. Oare cât din reușita disputei se datorase artei cuvintelor meșteșugite și cât faptului ca eu practic îmi susținusem cauza în chiloți și din spatele unui decolteu cel puțin generos?

IMG_8925

Înecată în frustrare, încercuiesc varianta B și mai mult decât atât, cred că pot să formulez o axiomă pe care unele domnițe o aplică deja: “Puterea de convingere a unei femei crește exponențial cu centimetri pătrați de piele dezgolită de pe trupșorul ei rubensian”.

 

Amputați de empatie

La un moment dat v-am povestit de un domn aflat în sala de așteptare la spital, care sugera răcnind, să se oprească resuscitarea a două tinere aflate în stop cardiorespirator, întrucat consumau inutil resursele medicale umane. Altfel spus toată lumea știe că stop înseamnă că ești practic mort, deci ce rost mai are să fie deturnat tot personalul camerei de gardă întru încercarea incertă de aducere la viață a pacientelor, când ar putea mai bine să se ocupe de o treabă sortită succesului absolut, respectiv aspirarea mucișorilor odraslei sale.

Ei bine, în competiția asta revoltătoare a lipsei totale de compasiune pentru copii aflați la limita fină dintre viață și moarte, să-i spunem “Amputați de empatie”, vine amenințător din urmă o doamnă, cât pe ce să-l detroneze pe tăticul îngrijorat descris anterior.

Vedeți voi gardul ăsta? E doar ca exemplu.

gard

Imaginați-vă că în el stă înfipt un copil măricel. După ce v-ați închipuit ce e mai rău, ar fi de zis că în realitate e greu de privit chiar și pentru un doctor. E clar că într-o astfel de situație riscul de leziuni al organelor interne e aproape cert, prin urmare ultimul lucru de făcut e să-l scoți pe copil din țepușă, la fața locului. Astfel că vin pompierii, se taie gardul cu flexul și copilul ajunge la spital pe targă cu bucata de gard pe el, mai exact înfiptă în el.

Dar mama băiatului? Oare cum se simte ea să-l vadă străpuns de o țepușă? Să-l însoțească în ambulanță pe tot parcursul transportului interminabil până la spital și apoi să stea țintuită în fața unei săli de resuscitare așteptând înfrigurată să afle dacă al ei copil va trăi sau cam asta a fost tot?

Și cum stătea ea așa, probabil în pragul de a-și pierde mințile, primește un telefon de la directoarea școlii, că gardul era al unei școli, în care doamna îngrijorată foarte puțin spre deloc de starea elevului, îi solicită mamei ca în cel mai scurt timp posibil să facă bine să returneze bucata de metal. Mai mult decât atât, să fie și sudată la loc, astfel încât urmele incidentului să fie șterse complet.

Cu alte cuvinte, doamna director stabilește rapid o listă a priorităților. Școala abundă oricum în copii, pe când gardul e doar unul. A fost cel mai probabil la limita de a sugera ca extracția copilului din țepușă să fie făcută cu maximă atenție pentru a nu deteriora fierul, că mai știi cum ruginește peste iarnă?

N-am reținut clar dacă a specificat și cum trebuia să acționeze mama în caz că băiatul murea? Îi dădea plină de mărinimie un răgaz să se ocupe de funeralii sau acestea trebuiau puțin temporizate pentru ca familia să se ocupe de repararea stricăciunilor decedatului.

Trag nădejde că ai mei colegi au extras cu grijă corpul delict, că l-au returnat școlii și zace rezemat pe undeva plin de instabilitate. Am auzit că e Mercur retrograd în perioada asta și mai știi cum, lovită de ghinion, se împiedică vreo doamnă distinsă și se înfige în el?

voodoo doll

În mediul ăsta, cel mai greu e să rămâi rațional.

Copilul e bine.

 

Când Dory îl fugărește pe Moby Dick

Știți voi senzația aceea de unduire pe o barcă ancorată într-un golf cu apă turcoaz din Mediterană, sub cerul tapetat cu mii de stele și tot ce auzi e zgomotul valurilor ce se sparg de stânci împletit cu acorduri de Coldplay? E senzația aia ce te face minuscul într-un univers nemărginit. O știți? Cel mai probabil nu. Eu însă am trait-o în cea mai frumoasă vacanță de care îmi amintesc, pornită inițial într-o notă de circumspecție și dubii dar care a depășit de departe toate așteptările.

rasarit

Nu seamănă cu nimic, e altceva și mai cu seamă nu-i pentru oricine. Există niște contraindicații pe care aș putea să le formulez aici. O vacanță pe mare nu se adresează pe cale de consecință celor care au rău de mare. Să luăm un exemplu la întâmplare. Eu. Chiar și așa, noroc cu urechea internă care reușește pănă la urmă să se acomodeze, timp în care vă recomand prietenește niște Metoclopramid fie și cu prețul unei somnolențe permanente. Celebrul homeopat Cocculine ar fi de luat cel mult dacă ai rău de lift și stai la etajul 3. Hai 4.

În plus, dacă de felul tău ești o gospodină care găsești inacceptabil să nu-ți aștepți zilnic soțul cu o ciobiță caldă, pentru că altfel îi perturbi digestia și prin urmare vezi vacanța ca singurele zile magice în care devii o doamnă ce dorește “să fie servită”, atunci mai bine du-te tu la all inclusive pentru că pe barcă nu te servește nimeni. Mă rog, pentru mine s-au mai facut ceva excepții pentru că i-am avertizat c-aș fi neîndemânatică, risc să las gazul deschis, că poate mă tai, că uit apa curgând. Se pare c-am fost convingătoare și astfel bucătăria a fost pentru mine strict spațiu de tranzit spre cabina mea.

portorosa

Dincolo de toate aceste discrete neajunsuri, vacanța pe barcă e fără îndoiala o experiență fascinantă, mai cu seamă pentru cei ca mine care au o afinitate în a observa oamenii. Lipsa fizică de contact cu țărmul creează inexplicabil iluzia unei intimități, ce scoate la iveală până la final toate frustrările și inhibițiile ce ți le dă societatea în care trăiești. Tipul acesta de excursie se constituie astfel într-un experiment Big Brother în care voyeuristul este chiar fiecare dintre noi.

Barca devine un teritoriu restrictiv în care ajung să conviețuiască indivizi pestriți, majoritatea necunoscuți, cu principii, preocupări, vârste și educație diferite. E incredibil apoi cum prima impresie ce ți se creează la cunoașterea echipajului, sub presiunea încorsetării cu care vine fiecare “de pe uscat”, e complet desfigurată în zilele ce urmează.

Inhibițiile încep progresiv să se ridice precum velele pe catarg și sub falsa impresie a intimității, devii pion naiv într-un joc cu reguli stabilite de alții. Marea pare sa aibă un efect de inundare a neuronilor, astfel că simțul penibilului este complet abolit și ești incapabil să sesizezi că târăști în picioare toate regulile, principiile ce te definesc sau jurămintele ce le-ai făcut.

Un aspect semnificativ ce ar trebui controlat e omogenitatea bărcii. Astfel că dacă din nefericire raportul femei:barbați e covârșitor în favoarea femeilor, bărbat fiind s-ar putea ca spre sfârșitul sejurului să constați niște nedorite semne de inbibiție estrogenică, în sensul că o să ți se subțieze vocea sau să-ți crească sânii într-atâta încât o să ajungi să eclipsezi unele femei.

Pe de altă parte, într-un asemenea spațiu locativ restrâns, populat mai cu seamă de femei, se simte nevoia biologică a impunerii unui mascul alfa, dominator prin definiție, curtat, dorit cu însetare de reprezentatele sexului slab pentru că până la urmă în orice ecosistem, de baza e nevoia reproducerii necesară perpetuării speciei. Amuzant esta abia atunci când sunt nominalizați mai mulți masculi și astfel competiția dintre ei și pendularea haotică a femelelor între aceștia creează de fapt un spectacol comic în care Moby Dick, mai mult Dick decât Moby, e fugărit de Dory cea inocentă și dezorientată, dornică însă de a-i fi zburliți solzișorii.

dory

Ar mai fi de menționat două incidente despre care gurile rele ar zice că vin să confirme că sunt aeriană, dar care dacă e să mă întrebați pe mine sunt doar niște previziuni ce subliniază slăbiciunea mea pentru opulență. Unul ar fi acela că am aruncat hârtie igienică în toaleta bărcii contrar indicațiilor pe care eu nu le-am auzit, demers ce a costat în final modica sumă de 200 de euro. Colocatarii bărcii s-au dovedit însă a fii niște prieteni de nădejde și au contribuit cu toții la amortizarea pagubei. Nu de alta dar în caz contrar șederea mea urma să se prelungească spălând puntea în port până la sfârșitul sezonului. Acum fie vorba între noi, nu o pot face cu un leu la toaleta publică precum toți muritorii de rând. Vorba aia, suntem prea săraci ca să ne ușurăm ieftin. Am o banuială ca nici măcar pe Melania Trump nu o costă 200 de euro să-și golească vezica.

De adus vorba și de bagajul ce mi l-am uitat în avion. Nu, nu în aeroport ci în avion pe culoar. Practic am trecut pe lângă el, singura mea grijă fiind pălăria. Se vede treaba că în subconștient am valeți ce-mi cara bagajele spre și de la business class. Timingul e nefericit și ei încă n-au apărut în peisaj dar vor veni. Simt eu!

Acestea fiind zise, vă recomand cu fermitate vacanța pe barcă alături de prietenii de la Friends Yachting pentru o experiență aparte. Eu mi-am asumat deja riscul de a nu mai fi acceptată pe punte în urma articolului, dar mergeți voi și nu uitați: intimitatea pe barcă e doar o iluzie. Va exista mereu un ochi vigilent al lui Big Brother care să vă vegheze din umbră.

 

vulcano